Prinsa intre job, familie si hobby

Inca de mica mi-am dorit sa lucrez, sa am un job; iar ideea de a deveni o “femeie care sta acasa”, ma baga in sperieti. Mereu ziceam: “femeie de serviciu sa fiu, dar sa stiu ca am banii mei, salariul meu. Sa nu depind de parinti sau de sot” (daca avea sa fie cazul; o perioada ma gandeam ca nu ma voi casatori vreodata :)).

Timpul a trecut, am absolvit Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din cadrul Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, si m-am angajat. Vanzatoare. Nu, “sales assistant” 🙂 la Mothercare. Mi-a placut slujba, in mod special pentru ca interactionam cu mamici si copii, dar cumva simteam ca nu e ceea ce-mi doresc sa fac pe termen lung. Ulterior m-am angajat la Bucuresti Mall Vitan, departamentul “Relatii cu clientii”. Acest job mi-a fost si mai drag. Usor, usor, ma intreptam catre zona in care doream sa ajung.

Aceste prime doua slujbe le-am avut in Bucuresti. Dupa finalizarea facultatii din Iasi, am locuit 3 ani alaturi de Florin, in Bucuresti.

In anul 2010 am decis sa facem nunta, stabilind in acelasi timp, ca dupa casatorie sa ne retragem in Focsani. Gandul de a ne creste copiii in Bucuresti pentru noi, doi provinciali, era tortura. 🙂 Astfel ca in vara lui 2010 ne-am mutat in Focsani. Si, in timp ce pentru Florin a fost foarte simplu sa-si gaseasca un job (lucrand in armata, a facut doar un transfer din Bucuresti in Focsani), pentru mine avea sa fie, am crezut noi, extrem de dificil. In special pentru ca mutarea noastra a coincis cu criza financiara din perioada 2009 – 2011. Insa bunul Dumnezeu m-a ajutat enorm, si am gasit un job, pot spune o sansa la un milion, exact cum mi-am dorit: reprezentant marketing intr-un centru comercial din oras. Comunicare – publicitate – shopping. Intelegeti, nu? 🙂

E slujba pe care inca o am si pe care o iubesc teribil. Frecvent m-am simtit ca o new yorkeza din comediile americane. Stiti, tipul acela de femeie care lucreaza mult, ajunge tarziu acasa si cu greu, nervi si certuri, incearca sa se imparta intre sot si copii. Asta in timp ce telefonul de serviciu ii suna constant … Cam asa si la mine.

Insa cu toata nebunia si lipsa timpului eram extrem de fericita cu acest job, si nu ma vedeam alegand un altul, sau renuntand la slujba cu totul.

Aceasta, pana in anul 2016, cand am nascut-o pe Amelia si am ramas acasa, in concediu postnatal. Pentru o mai usoara intelegere, va spun ca dupa nasterea Sofiei, fetita mea mai mare, nu eu mi-am luat concediul de crestere copil, ci Florin, sotul meu. Astfel ca nu am stiut ce pierd.

In perioada 2016 – 2018, nu doar ca am trait clipe minunate alaturi de copiii mei, clipe de care nu m-as fi bucurat, ajungand acasa in fiecare zi la ora 18:40, dar am avut si un confort teribil sa le pot controla integral programul de somn, mesele, vestimentatia, iesitul zilnic in parc, cititul, etc. Iar peste acestea, am avut surpriza sa descopar ca pot castiga bani facand ceea ce-mi place, fara sa merg la birou noua ore pe zi. Clipurile postate pe youtube, precum si unele colaborari, mi-au adus venituri, deloc de neglijat.

Astfel ca perspectiva mi s-a schimbat serios. Am inceput sa ma gandesc la cum ar fi viata noastra daca eu m-as dedica mai mult familiei. Lucrand de acasa cateva ore pe zi (clar, nu 9), iar restul timpului sa-l ofer celor dragi – si chiar mie. Cred ca au trecut ani de cand mi-am facut ultima oara o masca pentru fata. – Cum ne-ar arata caminul … Cat de rar as avea discutii in contradictoriu cu sotul. Cat de sanatosi – fizic si mental – am fi, cat timp minunat am petrece impreuna … Iar dupa toata experienta din 2016 – 2018, am avut ocazia sa o traiesc si pe cea din 2020, cand am lucrat mult de acasa, iar fetele au facut scoala on-line. Desi pentru multi parinti a fost dificil, pentru mine si familia mea a fost minunat. Aveam un program fix de culcare si trezire, casa mereu curata, mancare proaspata facuta in casa, temele si tinutele verificate, cate un film vazut zilnic in familie cu totii, timp pretios peterecut cu sotul meu, o relatie armonioasa cu toata lumea.

Personal, gandul ca-mi voi trai viata in felul in care o fac acum, pana la 63 de ani, ma inspaimanta!

Ma tem ca la felul in care traim acum, puiutii mei nu-si vor aminti decat ca mami “nu are timp”; ca ei stau mult in casa, pentru ca pana seara nu are cine sa-i scoata la plimbare. Nu avem multe amintiri, experiente, fotografii, de altundeva decat din apartamentul in care locuim.

Dincolo de ce cred sau gandesc copiii mei, e si faptul ca eu, ca adult, stiu ca ceea ce se intampla nu are cum sa fie “normal”. Copiii mei sa creasca singuri, sa nu fiu parte din educatia lor (decat cu niste vorbe aruncate in graba seara, si alte trei in week-end), din alegerile pe care le fac; sa nu aiba sprijin in mine, decat de la un telefon distanta, “sa se descurce singuri”, de la 6-7 ani.

Sunt convinsa ca noi, oamenii, si cu atat mai mult noi, femeile, suntem “aici” sa cream familii; sa cream “oameni” si camine, si sa fim parte din ele. Cumva in mintea mea se face ca nu e firesc sa-mi petrec fiecare zi lucrand pentru altii, in timp ce casa mea este neingrijita, iar copiii mananca semipreparate si se uita la televizor mai mult decat le-as permite eu. Nu cred ca e normal sa traiesc 63 de ani, ignorandu-mi de-a dreptul copiii, cu gandul “ca-mi voi creste nepotii”.

Probabil ca daca nu stiam ca-mi pot asigura un trai decent din ceea ce acum este un hobby, as fi luat-o ca pe ceva firesc, si as fi visat la perioada pensionarii, in care voi avea grija de copiii copiilor mei. Insa, cum imi place mie sa spun “odata ce stiu ceva, nu pot sa nu mai stiu”.

Astfel ca in ultima perioada ma gandesc din ce in ce mai mult la asta. La a renunta la slujba clasica pe care o am, si a-mi castiga existenta din ceea ce acum este un vis. Ma gandesc mult, discut cu sotul insa, cel putin deocamdata nu am curajul sa fac o asemenea schimbare. Iar pe de alta parte, daca n-o fac acum, cand copiii sunt mici, nici nu cred ca o voi face vreodata. Bineinteles ca temerea cea mai mare este ca nu ne vom descurca financiar.

Voi cum sunteti? Aveti o slujba clasica, sau ati mers pe o afacere proprie?